În viața multor părinți ajunși la o vârstă înaintată, așteptarea unui telefon sau a unei vizite de la copii devine un reper al zilelor. În China, această așteptare nu mai ține doar de datoria morală a copiilor, ci a devenit o obligație legală, care poate fi tranșată direct în sala de judecată. Începând cu 1 iulie 2013, forma revizuită a „Legii privind protecția drepturilor și intereselor persoanelor vârstnice” a transformat relația de familie, stabilind că orice cetățean care a împlinit 60 de ani este considerat persoană vârstnică și poate cere în instanță sprijin de la copiii săi.
Legea nu se referă doar la un sprijin abstract, ci la aspecte foarte concrete ale vieții. Copiii adulți care nu locuiesc împreună cu părinții sunt obligați să îi viziteze sau să îi contacteze frecvent. Dacă acest lucru nu se întâmplă, părintele poate apela la un judecător pentru a stabili un program. Pe lângă componenta afectivă, obligația acoperă și nevoile materiale: de la contribuții financiare și ajutor în gospodărie, până la plata tratamentelor medicale, în cazul în care părinții nu se mai pot descurca singuri.
Deși legea nu impune automat o amendă pentru nerespectarea datoriei filiale, consecințele pot fi serioase. Un copil care ignoră nevoile părintelui său se poate trezi cu o hotărâre judecătorească ce impune un calendar strict de vizite. Într-un caz din 2013, de exemplu, un copil a fost obligat de instanță să își viziteze mama de 77 de ani cel puțin o dată la două luni. Într-o altă speță, publicată de Curtea Supremă Populară a Chinei, un tată și-a dat fiicele în judecată, iar două dintre ele au fost obligate să îl viziteze cel puțin o dată pe lună și să contribuie financiar la întreținerea lui. Refuzul de a respecta o astfel de decizie definitivă poate atrage sancțiuni și, în situații grave, chiar răspundere penală, conform legislației generale. Lyla
Această reglementare nu a apărut dintr-un capriciu, ci ca un răspuns la o presiune demografică uriașă. Estimările oficiale arată că la finalul anului 2025, China va avea 323,38 milioane de persoane cu vârsta de peste 60 de ani, reprezentând 23% din totalul populației. Proiecțiile indică o creștere la peste 400 de milioane, adică 30% din populație, în jurul anului 2035. La această realitate se adaugă două fenomene sociale care au slăbit legăturile de familie tradiționale: migrația masivă a tinerilor către marile orașe pentru locuri de muncă mai bune și moștenirea politicii copilului unic. Multe familii au un singur copil adult, care devine responsabil pentru soarta a doi părinți și, uneori, a bunicilor. Pentru a face vizitele posibile, Articolul 18 al legii obligă angajatorii să respecte dreptul angajaților la concediu pentru vizitarea rudelor.
Evident, nicio lege nu poate legifera afecțiunea. Chiar Curtea Supremă Populară a Chinei a recunoscut limitele acestei abordări, precizând că „obligația de a-i face pe copii să-și viziteze părinții este mult mai greu de pus în aplicare decât plata unei sume de bani și vizitele făcute voluntar sunt mai eficiente decât cele obținute prin executare silită”. O vizită impusă de judecător poate asigura prezența fizică, dar nu și o relație caldă. Totuși, pentru un părinte singur, care are nevoie de ajutor concret, diferența dintre o obligație morală și una legală poate însemna o factură medicală plătită la timp sau o vizită care, în sfârșit, se întâmplă.
