Cum influențează traducerea farmecul unei lumi fantasy?

De obicei în primele pagini, o lume fantasy te prinde de guler. Nu printr-un dragon (deși și dragonii ajută), ci prin felul în care sună propozițiile. Prin ritm, prin glume mici, printr-un detaliu pus acolo cu nonșalanță, ca și cum ar fi cel mai normal lucru din lume să existe o groapă fără fund într-o fabrică abandonată. În clipa aceea, accepți înțelegerea tacită: mă lași să intru în lumea ta, eu promit să cred în ea.

Traducerea se strecoară exact în acel pact. Uneori îl întărește și parcă te face să simți iarăși gustul primei aventuri citite în copilărie. Alteori, fără intenție, îți ia din mână acea scânteie și o înlocuiește cu ceva corect, dar mai rece. Asta e marea miză: farmecul unei lumi fantasy nu stă doar în ce se întâmplă, ci în felul în care lumea aceea respiră prin limbă.

Farmecul începe cu vocea, iar vocea e limbă

În fantasy, vocea naratorului e o busolă. Îți spune dacă lumea e luminoasă sau întunecată, dacă e ironică sau solemnă, dacă personajele sunt încordate sau își permit să râdă chiar și când le fuge pământul de sub picioare. Când traduci, nu muți doar sensuri dintr-o limbă în alta. Muți o stare.

Un exemplu care mie îmi rămâne lipit de minte e felul în care, în romanul lui Mihai Dan Bradu, adolescența se simte pe limbă, nu doar în acțiune. Protagonistul se prezintă fără pretenții, își face autoironie, își descrie cartierul ca pe un loc unde polițiștii sunt mai mulți, dar și hoții par mai inventivi.

Apoi, într-o serie de întâmplări care ar trebui să fie horror, el îți aruncă o replică care te dezarmează. Când își vede aura albastră și ochii strălucind, nu începe un monolog grandios despre destin. Strigă că se transformă în ștrumf. E o reacție atât de omenească, încât devine o ancoră. Tu nu mai ești doar cititor. Ești acolo, în groapă, cu el.

Dacă ai traduce această voce într-o limbă care nu are același fel de umor sau aceleași referințe, ai o problemă. Păstrezi cuvântul “ștrumf” dacă publicul tău îl cunoaște? Îl înlocuiești cu un echivalent? Îl explici? Orice alegere mută ușor farmecul. Și, în fantasy, farmecul e fragil. Se poate sparge, la fel de repede cum se închide o ușă fără clanță.

Când lumea e făcută din nume, numele devin magie

Fantasy-ul iubește numele. Numele de orașe, de triburi, de arme, de ritualuri. Unele nume sunt făcute să sune vechi și grele, ca o piatră care ține o poartă închisă. Altele sunt făcute să sune jucăuș, tocmai ca să te prindă pe nepregătite.

În “Drumul către o altă dimensiune”, te lovește amestecul acesta. Ai Marcus și Petre, care par ancorați într-o realitate de poliție, uniformă, ordine, dar și în ceva mai mare, mai misterios, de care nu vor să vorbească pe îndelete. Ai Heather și Dan, care intră în poveste cu naturalețea aceea de adolescenți care se ceartă pe ton, apoi își pun viața în mâinile celuilalt fără să mai stea pe gânduri. Și ai nume de antagonisti care sună deliberat ciudat, aproape comic, cum e MâțMan, care ajunge să fie Mâținatorul, sau felina “matahală” care sare din zona de glumă în zona de pericol real.

Aici traducerea e un joc de echilibru. Un nume ca MâțMan e un amestec de română și engleză, e o glumă care trăiește în urechea românului: “mâț” e deja un diminutiv familiar, și apoi vine “Man” ca o mască de supererou. Într-o altă limbă, gluma nu mai funcționează la fel. Dacă îl traduci literal, riști să-l faci caraghios în sensul rău, adică fără control. Dacă îl lași așa, cititorul poate să simtă o distanță: de ce e jumătate într-o limbă, jumătate în alta?

Și totuși, uneori tocmai aceste nume hibride sunt farmecul. Ele spun ceva despre lumea cărții, despre felul în care realitatea noastră, cu jocuri video, cu filme și replici memorabile, intră în fantasy fără să ceară voie. Traducerea, dacă e atentă, poate păstra această energie. Dacă nu, o poate netezi până devine o lectură “corectă”, dar fără scânteie.

Gluma, jocul și ritmul

E ușor să subestimăm cât de mult ține un univers fantasy de ritm. Nu de ritmul scenelor de luptă, ci de ritmul frazelor. În roman, când bătrânul Marcus aruncă un coif de viking și o sabie, iar ele se transformă, printr-o pufnitură de fum albastru, într-o șapcă și un creion, scena e construită pe surpriză și pe viteză. Nu apuci să analizezi logic. E un “poc”, apoi reacția personajelor. Traducerea trebuie să păstreze exact această tăietură.

În unele limbi, frazele tind să se prelungească. În altele, au o concizie naturală. Un traducător bun simte când să lase propoziția să curgă, și când să o oprească brusc, ca să păstreze comicul sau suspansul. Dacă ratează, pierzi acea senzație de “stai, ce tocmai s-a întâmplat?”, care e, sincer, o parte din plăcerea fantasy-ului.

Incantațiile, obiectele și micile detalii care țin portalul deschis

Magia, în multe romane, e un sistem. În altele, e o stare. În cartea aceasta, magia are și reguli, și joacă. Apare sub forma unor artefacte, a unei cărți uriașe care strălucește, a unei brățări care schimbă lumea în alb și negru și te face să te simți rupt în două. Apare și în forme mai neserioase, tocmai ca să nu devină prea solemnă.

Când Dan strigă “Facutus gogosius!” și rănile se vindecă, iar în poală apar și niște gogoși, râzi. E absurd, e copilăresc într-un fel bun, și în același timp e eficient: magia nu e doar o lumină frumoasă, e un instrument, și instrumentul are efecte secundare amuzante. Aici traducerea are o decizie delicată. Păstrezi incantația așa cum e? O adaptezi ca să sune “latin” în limba țintă? O faci mai serioasă? Dacă o faci mai serioasă, ai pierdut ceva. Dacă o faci prea glumeață, ai schimbat tonul.

În mod ciudat, aceste detalii mici sunt cele care țin portalul deschis. Un fantasy fără detalii mici devine o hartă desenată frumos, dar fără miros. Iar traducerea, când e bună, păstrează mirosul.

Când un coif devine șapcă și o sabie devine creion

Mi se pare greu de explicat, dar tocmai această transformare spune multe despre farmecul lumii. Un coif de viking și o sabie sunt obiecte care aparțin unui imaginar clasic, medieval, cu piele, metal, sânge, jurăminte. O șapcă și un creion sunt obiecte de zi cu zi, de școală, de copil care fuge afară și apoi se întoarce acasă să facă teme. În roman, cele două registre se ciocnesc și, în loc să se anuleze, se aprind unul pe altul.

Traducerea trebuie să prindă acest contrast. “Creion” e simplu, dar în alte limbi poate avea diminutive, poate avea nuanțe. La fel și “șapcă”. Dacă traducătorul alege un cuvânt prea pretențios, ai pierdut din proaspăt. Dacă alege unul prea regional, riști să schimbi geografia emoțională a textului.

Aici, de fapt, se vede cât de mult contează traducerea pentru farmec: ea decide dacă obiectele rămân obiecte sau devin simboluri greoaie. Iar fantasy-ul, când e bun, nu îți pune simbolul în față cu pancartă. Îl lasă să apară, pe neașteptate, ca o brățară într-o cameră secretă sub o fabrică abandonată, și tu zici “sigur, de ce nu”.

Emoția nu se traduce cu dicționarul, se traduce cu urechea

Când vorbim despre traducere, tindem să ne agățăm de cuvinte. Dar cititorul, până la urmă, se atașează de emoție. De felul în care personajele se simt reale. În prefața romanului se vorbește despre echilibrul dintre acțiune și introspecție, despre felul în care copiii devin eroi, dar rămân, pe dedesubt, copii care își descoperă puteri și frici. Această combinație e ceea ce face o poveste să fie accesibilă “pentru toți”, nu doar pentru cei care vor să urmărească o luptă.

Traducerea, dacă vrea să păstreze farmecul, trebuie să respecte relațiile dintre personaje. Și asta nu e simplu. Tonul cu care Heather se răstește, apoi se întoarce și își face griji. Felul în care protagonistul se simte copleșit și, în același timp, se încăpățânează să facă glume. Modul în care apar replici de tipul “temniță? măcar aveți televizor?” într-un context în care, teoretic, ar trebui să tremuri. Toate acestea sunt o muzică.

Un traducător care nu are ureche pentru muzica asta, chiar dacă știe perfect gramatica, poate să transforme dialogul într-un fel de teatru rigid. Iar atunci lumea fantasy își pierde farmecul, pentru că, deodată, nu mai crezi că oamenii aceia chiar ar spune așa ceva într-o situație limită. Îți dai seama că citești.

Traducerea ca pod cultural, de la basme la universuri moderne

Când spui “traducere”, mulți se gândesc la un lucru tehnic, aproape contabil: un cuvânt intră, alt cuvânt iese. Dar dacă ne uităm la felul în care am crescut, ca cititori, îți dai seama că traducerea e mai degrabă un pod. Între felul în care bunicii noștri spuneau basme la gura sobei și felul în care copiii de azi vorbesc despre portaluri, dimensiuni, jocuri online și creaturi care se transformă, în mijlocul străzii, fără să fie nevoie de prea multe explicații.

Fantasy-ul, în sine, e o moștenire amestecată. Are rădăcini în mituri și în legende vechi, apoi a fost împins, încet, spre romanul modern, cu lumi construite în detaliu, cu hărți, cu genealogii, cu reguli. Într-o cultură sau alta, accentul se schimbă. Unele tradiții pun mai multă greutate pe morală, pe lecția clară. Altele își permit ambiguitate, își permit să lase răul și binele să se amestece și să te facă să te simți puțin neliniștit. Când o poveste trece dintr-o limbă în alta, ea trece și prin aceste obiceiuri de lectură.

De asta, o traducere bună nu îți dă doar acces la o poveste. Îți dă acces la o altă sensibilitate. Și, invers, îi dă poveștii acces la o altă familie de cititori. În cazul unui roman ca “Drumul către o altă dimensiune”, care are un picior în realitatea de azi, cu școală, prieteni, glume rapide și replici uneori obraznice, traducerea ar trebui să țină cont de faptul că adolescența nu sună la fel peste tot.

Sunt limbi în care politețea e gravată în gramatică. Sunt limbi în care ironia e mai tăioasă, mai puțin caldă. Sunt limbi în care o replică spusă “în treacăt” trebuie, ca să fie înțeleasă, să fie explicată. Or, dacă explici prea mult, pierzi din farmec.

Aici apare și un fel de responsabilitate, care nu e moralizatoare, e pur și simplu literară. Traducătorul decide cât de mult îi lasă cititorului libertatea de a nu înțelege totul pe loc. În fantasy, această libertate e un cadou. Nu înțelegi din prima ce e cu “felina” sau de ce o carte uriașă îți poate spune numele unei arme, dar mergi mai departe. Și, surpriză, înveți mersul lumii pe parcurs, așa cum înveți să te descurci într-un oraș nou.

Ce câștigăm și ce pierdem când o lume trece granița?

Adevărul e că traducerea poate să facă o lume mai frumoasă. Uneori o limbă are o capacitate specială de a numi culori, de a descrie mișcări, de a da greutate unui jurământ sau lejeritate unei glume. Sunt cititori care descoperă un autor tocmai printr-o traducere bună și apoi simt nevoia să se întoarcă la textul original, ca să compare. Nu din neîncredere, ci din curiozitate.

Dar există și pierderi, inevitabile. Jocurile de cuvinte se schimbă. Referințele culturale pot îmbătrâni diferit. În “Drumul către o altă dimensiune” există trimiteri directe la jocuri, la cultura pop, la felul în care un adolescent vede Parisul mai degrabă ca orașul testelor la franceză decât ca orașul iubirii. În altă cultură, testele la franceză nu au aceeași încărcătură, și atunci gluma trebuie refăcută, nu copiată. Dacă o copiezi, rămâne un sunet gol. Dacă o refaci, riști să schimbi identitatea personajului.

În fantasy, identitatea contează enorm, fiindcă lumea e deja inventată. Dacă mai pierzi și consistența felului în care personajul vorbește, ai pierdut o ancoră. Traducerea bună nu fuge de această tensiune. O ia în brațe și încearcă să o țină, pagină după pagină.

O recomandare personală, dincolo de teoria traducerii

Îmi place să cred că o poveste fantasy, atunci când e scrisă cu poftă, are un fel de generozitate. Îți dă voie să intri fără să ai un dicționar lângă tine, îți dă voie să te miri, să râzi, să te enervezi, să te întorci o pagină înapoi ca să recitești o replică. Romanul lui Mihai Dan Bradu are exact această poftă, și o are într-un limbaj care alternează, fără să se simtă forțat, între aventura cu artefacte și viața de copil care încă are teme și prieteni și mici frustrări.

Dacă îți place ideea unei călătorii care pornește dintr-o fabrică abandonată de lângă Cluj-Napoca și ajunge, printr-o brățară și o carte strălucitoare, spre o a doua dimensiune cu sate, creaturi și arme legendare, atunci merită să dai o șansă volumului. Și dacă ești genul care se gândește la traducere, nu ca la un exercițiu școlar, ci ca la o artă care poate muta magia dintr-o limbă în alta, o să găsești aici o bază bună pentru discuții.

Cartea poate fi comandată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, iar pentru cei care vor să meargă direct la pagină, las aici titlul exact, așa cum apare în librării: “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Uneori stocurile se schimbă, știi cum e, dar faptul că e prezentă în aceste librării online spune deja ceva despre drumul ei.